Rezidența fiscală stabilește statul care are dreptul să impoziteze veniturile unei persoane obținute oriunde în lume. Un rezident fiscal român datorează, în principiu, impozit în România și pentru veniturile din străinătate, iar convențiile de evitare a dublei impuneri împart dreptul de impozitare între state, astfel încât același venit să nu fie taxat integral de două ori. Rezultatul practic depinde de trei lucruri: unde este rezidentă persoana, ce tip de venit are și ce prevede convenția dintre cele două țări.
Ce înseamnă rezidența fiscală și cum se stabilește?
Rezidența fiscală este legătura dintre o persoană și statul care o tratează drept contribuabil pentru veniturile ei globale. Ea nu coincide automat cu cetățenia și nici cu adresa din buletin.
Codul fiscal consideră rezidentă în România persoana fizică ce îndeplinește cel puțin una dintre condițiile următoare:
- are domiciliul în România;
- centrul intereselor vitale se află în România, adică familia, locuința și principalele legături economice;
- este prezentă în România mai mult de 183 de zile, în total, în orice interval de 12 luni consecutive care se încheie în anul analizat.
Pentru că fiecare stat are propriile criterii, aceeași persoană poate fi considerată rezidentă în două țări în același timp. Aici intervin convențiile fiscale.
Ce rol are convenția de evitare a dublei impuneri?
Convenția de evitare a dublei impuneri este un tratat între două state care stabilește, pe tipuri de venit, cine impozitează și în ce limită. România are astfel de acorduri cu majoritatea statelor europene și cu multe alte țări.
Când o persoană este rezidentă în ambele state după legile interne, convenția aplică o ordine de departajare: contează întâi locuința permanentă, apoi centrul intereselor vitale, apoi locul unde persoana stă de obicei și, în final, cetățenia. Dacă nici așa nu se lămurește situația, autoritățile celor două state se înțeleg prin procedura amiabilă.
Cum se împarte impozitarea pe tipuri de venit?
Regula generală din convenții este că statul în care se produce venitul poate reține un impozit, iar statul de rezidență ține cont de el. Detaliile diferă de la un tratat la altul, așa că tabelul de mai jos arată doar tendința obișnuită.
| Tipul venitului | Cine impozitează de regulă | Observații |
|---|---|---|
| Salariu pentru munca prestată fizic în alt stat | Statul unde se lucrează | Excepții pentru detașările scurte, de regulă sub 183 de zile |
| Chirii din imobile aflate în alt stat | Statul unde se află imobilul | Statul de rezidență acordă credit pentru impozitul plătit |
| Dividende și dobânzi | Ambele, cu cotă plafonată în statul sursă | Cota redusă se obține pe baza certificatului de rezidență |
| Pensii private | De regulă statul de rezidență | Pensiile din funcții publice au reguli separate |
Cum se evită plata aceluiași impozit de două ori?
Dubla impunere se elimină prin metoda creditului fiscal sau prin metoda scutirii, după cum prevede convenția. În cazul creditului fiscal, impozitul plătit în străinătate se scade din impozitul datorat în România pe același venit. Creditul nu poate depăși însă impozitul românesc aferent acelui venit: dacă în străinătate s-a plătit mai mult, diferența nu se recuperează din bugetul român.
La metoda scutirii, venitul impozitat în statul sursă nu mai este impozitat în statul de rezidență.
Ce documente sunt necesare pentru aplicarea convenției?
Documentul de bază este certificatul de rezidență fiscală, emis de autoritatea fiscală a statului în care persoana este rezidentă. Cu el se obține, în statul sursă, cota redusă de impozit prevăzută de convenție. Pentru creditul fiscal din România este nevoie, în plus, de un document care atestă impozitul plătit în străinătate, eliberat sau confirmat de autoritatea fiscală de acolo.
Veniturile din străinătate se declară prin declarația unică depusă de persoanele fizice, în termenul stabilit pentru aceasta. Documentele pot fi trimise și urmărite online, prin Spațiul Privat Virtual.
Ce se verifică înainte de plecarea la muncă în străinătate?
Mutarea sau munca în alt stat schimbă adesea rezidența fiscală. Câteva verificări simple evită problemele ulterioare:
- Se citește convenția dintre România și statul de destinație, mai ales articolele despre salarii și despre rezidență.
- Se notează datele exacte de plecare și de revenire, pentru calculul celor 183 de zile.
- Se cere din timp certificatul de rezidență din statul nou, dacă persoana devine rezidentă acolo.
- Se păstrează fluturașii de salariu și dovezile impozitului reținut, după modelul descris în ghidul despre ordinea actelor fiscale pe tot parcursul anului.
Situațiile cu venituri din mai multe țări sau cu schimbarea rezidenței în cursul anului au reguli de detaliu care merită discutate cu un consultant fiscal sau lămurite direct cu administrația fiscală.
